. Noţiuni introductive
Definirea principalilor termeni: tehnici de predare, metode de predare, procedee metodice, metodologia instuirii, strategia didactică
•  Tehnicile de predare
Tehnica (din fr. technique), reprezintă totalitatea metodelor şi procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, în executarea unei operaţii, a unei lucrări, etc.
Tehnicile specifice sportului se utilizează cu scopul:

- formării, consolidării sau perfecţionării priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice şi a indicilor morfo-funcţionali ai organismului;
- optimizării influenţelor exerciţiilor fizice, în acest scop utilizând aparatura de specialitate precum şi diferite mijloace şi tehnici de refacere a capacităţii de efort (tehnici yoga, tehnici de fizioterapie, diferite scheme de rehidratare, scheme de refacere).
Toate tehnicile utilizate sunt preluate, selectate, adaptate din punct de vedere pedagogic, metodic, psihologic şi biologic, cu respectarea particularităţilor de vârstă, sex, pregătire, condiţiilor materiale ale şcolii, condiţiilor geo-climatice, etc.

•  Metodele de predare (gr. „methodos”)
În context didactic, diversele surse fac trimitere, la termenul grecesc „methodos” (metha - după, spre şi odos - cale, drum). Aşadar metoda înseamnă drumul spre ceva. Metoda reprezintă calea de urmat în scopul atingerii unui obiectiv,  totalitatea  procedeelor practice prin care se predă o ştiinţă
Procedeul didactic (fr. procede), reprezintă forma de exprimare a metodei, modalitatea practică de realizare a acesteia.
Metodologia procesului de învăţământ sau metodologia instruirii, este constituită din ansamblul de metode şi procedee didactice de predare, învăţare şi evaluare,
Strategia didactică, se referă la modalitatea de abordare a procesului instructiv-educativ, prin organizarea eficientă şi combinarea optimă a metodelor, mijloacelor, tehnicilor şi procedeelor didactice.
-    prezentarea unor algoritmi clasici;
-    prezentarea unor programe, baterii de teste şi complexe de exerciţii etc.
Stilul personal de predare
Este conturat de următoarele elemente:
-    comportamentul de predare al antrenorului
-    maniera de prezentare (teoretică şi practică) a conţinutului (motric)
-    aspectele (trăsăturile) de personalitate ale antrenorului
2.    Procesul de predare-învăţare ca act de comunicare
2.1 Definiţii
În „Dicţionarul explicativ al limbii române” (1975), termenul „comunicare” este explicat prin: „a face cunoscut, a da de ştire, a avea ceva în comun”. În comunicarea specific umană, este implicată întreaga viaţă psihică, vehiculându-se imagini, un schimb de informaţii, de cunoştinţe, de mesaje, idei, păreri, opinii, atitudini.

Scopul comunicării este:
-    dorinţa de informare;
-    dorinţa de a fi în legătură permanentă unii cu alţii;
-    dorinţa de a întreţine relaţii interumane, relaţii sociale.
Comunicarea are deci o dimensiune interpersonală, persoanele angajate în această activitate nu se limitează doar la un schimb de informaţii, ele se angajează într-o „cooperare verbală”.
Concepţia modernă asupra comunicării implică abandonarea ideii unui receptor pasiv în favoarea celei de partener activ. Relaţia în care antrenorul predă unei clase „mute”, care tace şi îl ascultă, s-a transformat într-una de colaborare cu clasa: fiecare poate transmite mesajul propriu vorbind, scriind, gesticulând şi fiecare poate recepta mesajul ascultând, văzând.
Contextul în care se desfăşoară schimbul de informaţii, conferă un anumit specific actului de comunicare. Astfel, într-un anumit fel comunici într-un cadru oficial şi în alt mod într-un cadru neoficial (pe stradă, în familie, într-un cerc de prieteni, etc.). Comunicarea constituie o condiţie fundamentală în procesul didactic şi contribuie la cristalizarea, întărirea relaţiilor dintre sportivi şi antrenor, la întărirea coeziunii grupului. Comunicarea în cadrul clasei (echipei) are un caracter complex, combinând diferite forme, tipuri şi mijloace de comunicare.

2.2 Formele comunicării

Comunicarea se realizează pe trei niveluri:
A.    logic (al cuvintelor)
B.    paraverbal (tonul folosit, volumul vocii, viteza de vorbire, etc.)
C.    nonverbal  (expresia facială, poziţia şi mişcarea corpului, îmbrăcămintea, etc.)
Potrivit specialiştilor, nivelul logic, reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% este reprezentat prin nivelul paraverbal, iar 55% comunicarea se realizează la nivel nonverbal. Eventualele contradicţii între aceste nivele, vor reduce efectul scontat al mesajului transmis.

A.    Limbajul reprezintă „unealta” comunicării, codul cu care este transmisă informaţia.
El poate fi:
a.    limbaj verbal
b.    limbaj scris
c.    limbaj nonverbal,
determinând astfel forma de comunicare.

Din multitudinea formelor de comunicare, cele mai utilizate în activitatea de educaţie fizică şi sport (clasificare preluată şi adaptată după Cerghit, I, 2006) sunt:
Comunicarea orală: povestirea, descrierea, explicaţia, demonstraţia logică, informarea, instructajul, conversaţia euristică, dezbaterile, consultarea în grup, asaltul de idei (brainstorming), dezbaterea bazată pe întrebări recoltate în prealabil, discuţia liberă, problematizarea (învăţarea prin rezolvare de probleme);
Comunicarea scrisă: munca cu manualul sau cartea (lectura), informarea, documentarea;
Comunicarea oral-vizuală: instruirea prin filme; instruirea prin tsportiviziune.
B.    Comunicarea paraverbală se referă la modul în care sunt rostite cuvintele, fiind determinată de caracteristicile vocii, adică: tonul, volumul, intensitatea şi inflexiunile vocii, viteza şi ritmul vorbirii, pauzele, sublinierile, ezitările etc., toate acestea fiind menite să sublinieze, să întărească sau să contrazică mesajul transmis.
C.    Comunicarea nonverbală este determinată de totalitate gesturilor (intenţionate sau neintenţionate) care însoţesc vorbirea, precum şi de atitudinea corporală adoptată în scopul de a sublinia, a susţine o idee. În acest sens sunt rsportivante aspectul fizic, mimica facială, poziţia corpului, gestica mâinilor, stabilirea contactului vizual, tonul şi timbrul vocii, respectarea spaţiului personal (distanţa) etc.
De mare impact pentru interlocutor sunt pauzele mai lungi sau mai scurte din timpul discuţiei. Se spune că o gestică bogată completează un vocabular sărac.

2.3 Condiţiile unei comunicări eficiente
Principiul potrivit căruia într-o acţiune de comunicare trebuie să înţelegi mesajul interlocutorului şi în acelaşi timp să te faci înţeles, poate fi vulnerabil la acţiunea unor factori perturbanţi sau de bruiaj (Cerghit, I., 2006):
- perturbaţii fizice: acustica slabă a sălii, transmiterea de comenzi sau indicaţii în timpul desfăşurării unor alte acţiuni (de ex.: bătaia unor mingi în sală), diferite zgomote persistente sau neaşteptate, gălăgie, sală slab luminată, neîncălzită, aranjamentul băncilor, etc.;
- perturbaţii de natură senzorială: deficienţe de auz sau vedere ale transmiţătorului sau primitorului, defecte de vorbire, voce slabă a celui care vorbeşte, etc.;
-    perturbaţii psihice: existenţa unei stări tensionale, prejudecăţi, erori de judecată, stări de stres cauzate de competiţie, arbitraj sau public ostil, stereotipuri, diferite idei preconcepute (ex.: emiţătorul se repetă, nu transmite nimic nou, este depăşit, etc.);
-    perturbaţii semiotice: sportivii nu înţeleg exact mesajul transmis din cauza folosirii unui limbaj pretenţios, cu mulţi termeni ştiinţifici sau cu prea mulţi termeni dintr-o altă limbă.
Transmiţătorul mesajului se poate orienta adecvat la reacţiile partenerului, în funcţie de feedback-ul recepţionat, care poate fi pozitiv, de confirmare, (mimica feţei, reacţie de aprobare, etc.) sau negativ (nedumerire, lipsă de interes, neatenţie, etc.), caz în care trebuie „ajustat” comportamentul de comunicare.

2.4 Comunicarea antrenor-sportiv în cadrul antrenamentului şi concursului
“A antrena” este un proces de comunicare între antrenor şi sportiv. Antrenorul comunică cu sportivii săi în diferite forme.
Pentru a realiza o comunicare eficientă cu sportivii săi, antrenorul trebuie să aibă, în afara bagajului de cunoştinţe de specialitate şi cunoştinţe generale din diferite domenii conexe: anatomie, biomecanică, biochimia şi fiziologia efortului, statistică matematică, psihologie, pedagogie, precum şi un bagaj cultural care să-i permită să se facă înţeles de sportivii pe care-i conduce. La rândul, sportivii, pot fi diferiţi din punct de vedere intelectual şi emoţional, iar antrenorul trebuie să aibă capacitatea de a înlătura eventualele blocaje în înţelegerea mesajului transmis, precum şi de adaptare a acestui mesaj la particularităţile fiecăruia. În acest sens este foarte importantă crearea unei relaţii de prietenie, bazată pe respect reciproc şi a unei bune ambianţe în care se desfăşoară antrenamentul. Cunoaşterea şi înţelegerea de către sportiv a termenilor de specialitate, poate uşura mult sarcina antrenorului de a se face înţeles. Dacă acest lucru nu se întâmplă, există riscul interpretării greşite a mesajului de către sportiv, lucru care poate afecta capacitatea de performanţă a acestuia şi implicit a echipei.
Apariţia în ultimii ani a sportivilor străini în competiţiile desfăşurate în ţara noastră, fac necesară cunoaşterea de către antrenor a unei limbi de circulaţie internaţională (de regulă limba engleză), care să permită atât comunicarea directă cu sportivii cât şi accesul la literatura străină de specialitate sau la diferite stagii de pregătire organizate în străinătate.
Este un lucru demonstrat că utilizarea de către antrenor a unor expresii „pozitive” în timpul antrenamentului sau al competiţiei („nu renunţa, se poate!” sau „nu-i nimic, la faza următoare ne concentrăm mai mult”, etc.), creează premisele unui randament crescut la sportivi, în special la copii şi juniori. Toate aceste sfaturi şi aprecieri se pot transmite atât în timpul competiţiei (jocului) cât şi în diferitele momente de întrerupere a jocului.
În afara formei verbale de comunicare, limbajul „non-verbal” joacă un rol important, având un efect puternic asupra sportivilor: mimica feţei, diferite semne aprobatoare sau dezaprobatoare, marcarea diferitelor combinaţii prin semnale prestabilite, comunicarea timpilor intermediari.
Două instrumente eficiente de realizare a feedback-ului sunt lauda şi critica. Lauda presupune aprecierea şi încurajarea sportivilor, stimularea acestora pentru realizarea de noi performanţe, mai valoroase, atribuind succesul capacităţii sportivilor şi efortului depus de aceştia în pregătire. Prin critică sunt evidenţiate greşelile, lipsurile constatate, arătând cauzele şi indicând mijloacele de remediere a lor. Pentru a fi eficientă, critica trebuie să respecte câteva condiţii:
-    discuţia să aibă loc „între patru ochi”;
-    să fie bazată pe fapte reale, obiective ( înregistrări, date statistice etc.);
-    să sugereze sportivului modalităţi de remediere a situaţiei;
-    să dea sportivului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, sentimentele, atitudinile etc.;
-    să evite tonul ridicat, sarcasmul şi etichetările verbale.
Darrell Burceitt (citat de J. Costa) propune un „ decalog” de norme comportamentale care facilitează comunicarea antrenorului cu sportivii:
-    să laude tinerii sportivi;
-    să caute aspectele pozitive referitoare la felul în care sportivul se pregăteşte, evidenţiindu-i pe cei merituoşi;
-    să-şi menţină calmul în faţa eventualelor greşeli comise de aceştia şi să-i ajute să înveţe din acestea;
-    să aibă aşteptări rezonabile şi realiste;
-    să trateze tinerii cu respect, evitând comentariile sarcastice sau ridiculizarea lor;
-    să-i facă pe sportivi să simtă plăcerea practicării sportului respectiv, să accepte eforturile cu zâmbetul pe buze;
-    să nu-şi schimbe radical comportamentul său obişnuit în timpul competiţiei;
-    să „inoculeze” sportivilor ideea că bucuria şi plăcerea practicării sportului sunt componente obligatorii ale atitudinii faţă de pregătire şi competiţie;
-    să promoveze lucrul în echipă, educând sportivii să pună în primul plan mai mult „noi” decât “eu”;
-    să aibă un comportament în spirit sportiv, fără excese la victorie şi fără a se lamenta după o înfrângere, să acorde respect arbitrilor şi adversarilor.
În concluzie, o bună comunicare antrenor-sportiv poate duce la creşterea performanţei sportivului sau echipei şi poate face ca drumul spre marea performanţă să fie mai uşor şi mai plăcut de parcurs.
De reţinut:
• Comunicarea
Înseamnă:
-    a face cunoscut, a da de ştire, a avea ceva în comun
-    un schimb de informaţii, de cunoştinţe, de mesaje, idei, păreri, opinii, atitudini
-    constituie o condiţie fundamentală în procesul didactic
-    într-o acţiune de comunicare trebuie să înţelegi mesajul interlocutorului şi în acelaşi timp să te faci înţeles
Factori perturbanţi sau de bruiaj ai unei bune comunicări:
-    perturbaţiile fizice
-    perturbaţiile de natură senzorială
-    perturbaţiile psihice
-    perturbaţiile semiotice
Comunicarea se realizează pe trei niveluri:
a.    logic
b.    paraverbal
c.    nonverbal
Nivelul logic (al cuvintelor), reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare; 38% este reprezentat prin nivelul paraverbal (tonul folosit, volumul vocii, viteza de vorbire, etc.), iar 55% comunicarea se realizează la nivel nonverbal (expresia facială, poziţia şi mişcarea corpului, îmbrăcămintea, etc.).
Cele mai utilizate forme de comunicare în activitatea de educaţie fizică şi sport sunt:
-    comunicarea orală
-    comunicarea scrisă
-    comunicarea oral-vizuală.

3. Metode şi procedee utilizate în sportul şcolar
Specific pentru antrenamentul sportiv este varietatea metodelor, procedeelor metodice şi tehnicilor didactice folosite în lecţie, precum şi o prioritate mai mare acordată metodelor intuitive (practice).
În literatura de specialitate se întâlnesc diferite clasificări ale metodelor utilizate, în funcţie de aspectele principale pe care le presupune procesul instructiv educativ.
3.1 Metode verbale
3.1.1 Expunerea
Metoda expunerii constă din prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţie de către educator către educaţi, în concordanţă cu prevederile programei şi cu cerinţele didactice ale comunicării.
Expunerea este o metodă expozitivă, deci care situează sportivul mereu în postura de receptor. Se recurge la această metodă atunci când tema este complet nouă şi printr-o metodă activă sportivul nu poate descoperi noutatea.
În funcţie de vîrsta sportivilor şi de experienţa lor de viaţă, poate îmbrăca mai multe variante: povestirea, explicaţia, prelegerea şcolară.

3.1.2 Povestirea
Se foloseşte în special în învăţământul preşcolar şi primar şi constă din prezentarea informaţiei sub formă descriptivă sau narativă, respectînd ordonarea în timp sau în spaţiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor. Pentru a-şi atinge scopul propus, povestirea trebuie să fie făcută într-un limbaj plastic, care să determine un caracter emoţional. Motivarea acestei ponderi însemnate se sprijină pe o seamă de realităţi precise:
-    Volumul încă insuficient pe care le are copilul de această vîrstă şcolară;
-    Tendinţa  specifică  vîrstei  şcolare  mici  este  aceea  de  cunoaştere  a tabloului concret al lumii, de unde oportunitatea povestirii;
-    Sportivul de şcoală primară nu are încă suficient dezvoltată gîndirea abstractă, care să-l ajute a înregistra faptele prin intermediul explicaţiei ştiinţifice autentice;
-    Povestirea este forma de exprimare în care educatorul poate uza de o anume "încărcătură afectivă" a faptelor prezentate şi a limbajului utilizat, ceea ce atrage în mod deosebit copiii, determinîndu-i nu numai să reţină faptele, dar să-şi formeze faţă de ele şi comportamente cu semnificaţie afectivă. Unii autori menţionează şi durata aproximativă a povestirii respectiv în jurul a 10-15 minute, ceea ce se explică prin capacitatea mică de concentrare a atenţiei copiilor.
În activitatea de educaţie fizică şi sport, prezentarea unor date legate de istoricul şi evoluţia unor ramuri sportive, a unor episoade semnificative de la marile competiţii, a elementelor biografice ale unor mari campioni, trezesc interesul copiilor pentru disciplina respectivă creind totodată şi o puternică motivaţie pentru practicarea ei.

3.1.3 Explicaţia
Este forma de expunere în care predomină argumentarea raţională, logică, a unei acţiuni motrice, a părţilor componente, a succesiunii lor precum şi a influenţelor asupra organismului (Brata, M. 1996). Explicarea faptelor trece aşadar înaintea prezentării lor. Într-o formă simplă, explicaţia poate fi prezentă încă din clasele primare, dar devine predominantă din clasele mijlocii (V-VIII), continuând în clasele liceale.
Explicaţia are şi ea la bază anumite raţiuni:
- sportivul a acumulat o experienţă faptică suficientă, simţind nevoia să-i fie lămurită în amănunt;
-    "mecanismele" gîndirii logice sînt destul de dezvoltate, să poată recepţiona discursul ştiinţific propriu-zis;
-    tendinţa dominantă a vîrstei începe să fie aceea de căutare a tabloului cauzal dinamic al faptelor, fenomenelor.
Pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre povestire şi explicaţie, amintim maniera diferită în care unul şi acelaşi subiect se predă la clasele I-IV şi respectiv la clasele V-VIII.
Durata unei explicaţii la clasele mijlocii poate fi pînă la 25-30 minute.
În activitatea sportivă, de multe ori explicaţia este sprijinită prin prezentarea unor filme sau înregistrări statistice. Antrenorii folosesc cu succes în pregătire analiza pe film (video) a diferitelor execuţii sau faze de joc, în completarea şi accentuarea explicaţiilor date sportivilor.
Situaţii în care explicaţia este recomandată ca metodă:

a.  explicaţia  realizată  cu  scopul  înţelegerii  unor  noţiuni  legate  de  o anumită acţiune sau structură motrică;
b.    explicarea succesiunii unor acţiuni motrice şi motivarea logicii de desfăşurare a acestora;
c.    introducerea tipurilor de exerciţii care necesită abilităţi, echilibru şi atenţie sporită;
d.    prezentarea unor complexe de exerciţii, scheme de joc, programe de pregătire, baterii de teste, etc.;
e.   explicaţia cu scopul înţelegerii mai bune a programelor de pregătire, etc.
De regulă, explicaţia se utilizează împreună cu demonstraţia, pe care o poate preceda, însoţi sau urma. Explicaţia nu trebuie însă confundată cu indicaţiile (scurte şi precise) care se dau în timpul execuţiei acţiunii motrice, ea având un caracter mult mai amplu. Utilizarea ei presupune respectarea anumitor cerinţe:
- să fie făcută la nivelul de înţelegere a celor cărora li se adresează, într-un limbaj corect atât din punct de vedere gramatical cât şi terminologic;
-    să fie clară, concisă, lipsită de ambiguităţi, să puncteze momentele esenţiale ale execuţiei;
-    tonul folosit, cadenţa vorbirii, mimica antrenorului sau antrenorului, atrag atenţia, stimulând interesul şi mobilizând atenţia sportivului sau sportivului;
-    explicaţia folosită să ţină seama şi de experienţa practică a sportivilor, precum şi de gradul de receptivitate, concentrare şi atenţie al acestora;
-    accentul se pune pe raţionament, se prezintă modul în care ar trebui să gândească în diferite situaţii;
- pentru asigurarea unei receptări maxime a explicaţiei, este necesară înlăturarea diferiţilor factori perturbatori.

3.1.4 Prelegerea
Reprezintă o formă de expunere în cadrul căreia informaţia este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot. Ea diferă de celelalte două variante anterioare nu numai prin scop şi conţinut, dar şi printr-o altă durată, ajungând să acopere întreaga oră şcolară. Prelegerea se foloseşte cu precădere în învăţământul superior, dar se poate aplica cu succes şi în clasele mari liceale, în aceste clase capacitatea de concentrare a atenţiei voluntare ajungând deja la un nivel considerabil.
Se poate sprijini şi ea pe alte metode, din cadrul cărora să valorifice unele elemente cu rol de procedee, cum ar fi: întrebări de sondaj cu rol de feed-back sau de stimulare a auditoriului, schiţe, desene, planuri de idei, solicitarea opiniei sportivilor pe parcursul desfăşurării etc. Pot constitui subiecte ale unei prelegeri: rolul şi influenţa practicării exerciţiilor asupra organismului, tratarea deficienţelor fizice, igiena, refacerea şi alimentaţia sportivilor, etc.
Importanţa utilizării metodei expunerii în general reiese din faptul că, pe de o parte, scurtează timpul însuşirii de către sportivi a cunoştinţelor transmise, ceea ce prin metode bazate pe descoperire ar fi mult mai dificil; pe de altă parte, ea constituie o ocazie permanentă pentru educator de a oferi educatului un model (sau o sugestie de model) de ordonare, închegare, argumentare, sistematizare a informaţiei din diverse domenii.
Pentru a-şi putea îndeplini, însă, aceste roluri, ea trebuie să respecte un minimum de cerinţe (cf. D. Todoran - 1964, M. Ionescu - 1979, I. Roman - 1970, citaţi de Larion A. - 2007), şi anume:
- Conţinuturile prezentate să fie autentice şi convingătoare, ceea ce implică pregătirea anticipată temeinică a expunerii. Încercarea de improvizaţie, chiar în timpul lecţiei, poate să deruteze sportivii şi să conducă la confuzii sau eşec.
- În cadrul oricăreia dintre formele prezentate să fie respectate limitele şi obiectivele programei. Mai concret, nu este indicată nici prezentarea simplistă a conţinuturilor, nici încărcarea excesivă, cu elemente care nu au nici un fel de legătură cu lecţia, deci nu sînt utile în vreun fel.
-    Volumul de informaţie să fie rezonabil, în raport cu vîrsta şi cu experienţa de învăţare a copiilor. Unii autori dau chiar cifre orientative despre această cantitate de informaţie consemnînd între 3 - 5 noţiuni noi, în clasele cele mai mici, pînă la aproximativ 20 noţiuni noi în clasele superioare (cf. I. Roman şi colab.- 1970, citat de Larion, A., 2007).
- Orice expunere trebuie să probeze stringenţă logică şi succesiune logică. Stringenţa logică cere ca expunerea să aibă o idee centrală, din care decurg cîteva idei principale; la rîndul lor, acestea trebuie să fie explicate şi susţinute prin idei de amănunt şi exemple. Succesiunea logică înseamnă întemeierea ideilor noi pe cele vechi şi sprijinirea ideilor generale pe cele mai puţin generale.
- Exemplele ilustrative să fie doar în cantitate suficientă pentru formarea unor imagini corecte sau pentru stabilirea unor noţiuni. Abuzul de exemple şi de materiale intuitive consumă timp sau chiar împiedică înţelegerea esenţialului, după cum lipsa totală a acestora face neinteligibil orice conţinut, chiar şi la vîrste mari.
- În cazul povestirii se impune ca o cerinţă aparte caracterul plastic, emoţional, sugestiv al expunerii, aceasta fiind sprijinită chiar pe elemente dramatice, mimică, gestică, toate destinate să adîncească efectul afectiv al expunerii asupra conştiinţei copiilor.
- Sub aspectul exprimării, se impun de asemenea cîteva cerinţe precise: adecvare a limbajului şi stilului la nivelul auditoriului; claritate logică şi corectitudine gramaticală. Tendinţa manifestată uneori de a ieşi în faţa auditoriului prin cuvinte, expresii, stil bombastic sau întortochiat, gîndind că astfel auditoriul va fi stimulat, conduce de regulă la rezultate contrarii, iar expunerea cu adevărat profitabilă este cea care se prezintă în haina cea mai simplă.
- Coincizia sau mai bine zis echilibrul între cantitatea de cuvinte şi conţinutul exprimat reprezintă de asemenea o condiţie a expunerii. Echilibrul rezonabil este acela care evită pe de o parte stilul prolix (puţine idei, spuse în prea multe cuvinte), pe de altă parte stilul prea dens, împiedicînd auditoriul chiar să poată urmări expunerea şi să stabilească legăturile de rigoare între idei.
- Expresivitatea expunerii este de asemenea o cerinţă şi se realizează prin diverse mijloace: intonaţia, accente semnificative, pauze necesare, sublinieri etc. Contrariul ei este monotonia sau caracterul sacadat, ambele fiind la fel de obositoare.
- În fine, un ritm optim, socotind că sportivul trebuie să înţeleagă, ceea ce nu este posibil după părerea unor autori (I. Roman, 1970, citat de Larion, A,, 2007) dacă debitul verbal depăşeşte ritmul de aproximativ 60 - 70 cuvinte pe minut.

3.1.5 Conversaţia
Metoda conversaţiei constă în dialogul dintre antrenor şi sportiv, în care antrenorul trebuie să apară în rolul unui colaborator care nu pune numai întrebări, ci şi răspunde la întrebările sportivilor. În prezent, se remarcă o tendinţă de intensificare a dialogului antrenor – sportiv, prilej de legare a unor relaţii socio-afective de înţelegere reciprocă şi de colaborare.
Prin metoda conversaţiei se stimulează gândirea sportivilor în vederea însuşirii, fixării şi sistematizării cunoştinţelor şi deprinderilor, în vederea dezvoltării spiritului de colaborare şi de echipă. Conversaţia presupune un larg schimb de informaţii, idei, opinii şi impresii,.
În aşa numita “artă a conversaţiei”, este important atât ce spui, dar şi cum o spui: mimica, ţinuta, tonul vocii, formulele de adresare, subiectele abordate, sunt de natură de a potenţa sau din contră, de a diminua impactul conversaţiei asupra interlocutorilor. La aceste recomandări, putem adăuga atenţia şi interesul acordat partenerului de dialog. Uneori, pauzele din timpul unei conversaţii (tăcerea) sunt semnificative: atunci când cel “tăcut” se hotăreşte în sfârşit să vorbească, după ce a ascultat cu atenţie, mesajul său este ascultat parcă cu o mai mare atenţie, iar cuvintele sale par a avea o mai mare greutate. Conversaţia ajută la formarea şi dezvoltarea limbajului de specialitate, Lipsa acestuia sau nivelul redus, împietează asupra comunicării, provocând inhibiţie, timiditate, precum şi o înţelegere defectuoasă a termenilor.
Conversaţia poate fi purtată la începutul antrenamentului, cu scopul lămuririi sarcinilor acestora, pentru clarificarea unor aspecte legate de elementele tehnice ce vor fi învăţate, de explicare a cauzelor diferitelor greşeli de execuţie, de lămurirea sau aprofundarea conţinutului unor combinaţii tactice. Conversaţia purtată la sfârşitul lecţiei, antrenamentului sau competiţiei, are rolul de (auto)apreciere a activităţii desfăşurate, de transmitere a unor recomandări şi indicaţii de muncă independentă, etc.

3.1.6 Problematizarea şi învăţarea prin descoperire
Problematizarea se defineşte ca o metodă didactică ce constă din punerea în faţa sportivului a unor dificultăţi create în mod deliberat, din depăşirea cărora, prin efort propriu, sportivul învaţă ceva nou. În acest mod, noile cunoştinţe nu mai sunt “servite” sportivilor gata elaborate ci sunt obţinute prin efort propriu. Scopul problematizării este antrenarea sportivilor în găsirea soluţiilor pentru rezolvarea unor situaţii-problemă care apar în rezolvarea unor situaţii tactice.

3.1.7 Brainstormingul
Metoda (engl. brain-creier, storming-furtună), în traducere liberă “asalt de idei”, reprezintă un mod excelent de stimulare a creativităţii sportivilor şi sportivilor. Metoda are la bază ideea că cea mai bună soluţie în rezolvarea unei probleme nu se obţine prin eliminări succesive ci dimpotrivă, prin căutarea unui număr cât mai mare de soluţii (“cantitatea generează calitatea”). În acest fel, şansele de a găsi soluţia cea mai bună cresc considerabil. Metoda este condiţionată de existenţa unui fond prealabil de cunoştinţe care să permită sportivilor formularea unor puncte proprii de vedere referitoare la tema în discuţie. Metoda are aplicativitate în special în antrenamentul sportiv, în stabilirea planurilor de pregătire, a tacticii speciale pentru competiţie, etc.

De reţinut:
Metodele verbale folosite sunt: povestirea, explicaţia, prelegerea, conversaţia, problematizarea, brainstormingul
1. Expunerea
-    constă din prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţie de către educator către educaţi
-    situează sportivul mereu în postura de receptor.
-    se recurge la această metodă atunci când tema este complet nouă Expunerea se poate face sub formă de: povestire, explicaţie, prelegere.
-    povestirea se foloseşte în special în învăţământul preşcolar şi primar şi constă din prezentarea informaţiei sub formă descriptivă sau narativă
-    prezentarea unor date legate de istoricul şi evoluţia unr ramuri sportive, a unor episoade semnificative de la marile competiţii, a elementelor biografice ale unor mari campioni, trezesc interesul copiilor pentru disciplina respectivă realizând totodată şi o motivaţie pentru practicarea ei.

2. Explicaţia
-    argumentarea raţională, logică, a unei acţiuni motrice, a părţilor componente,    a succesiunii lor precum şi a influenţelor asupra organismului
-    devine predominantă în ciclurile gimnazial şi liceal.
-    de regulă, explicaţia se utilizează împreună cu demonstraţia, pe care o poate preceda, însoţi sau urma
-    utilizarea ei presupune respectarea anumitor cerinţe: limbajul folosit, claritatea şi coincizia explicaţiilor, tonalitatea, mimica antrenorului, accent pe raţionament, concordanţa cu experienţa practică a sportivilor, etc.
3. Prelegerea
-    prelegerea se foloseşte cu precădere în învăţământul superior, dar se poate aplica cu succes şi în clasele mari liceale
-    pot constitui subiecte ale unei prelegeri: rolul şi influenţa practicării exerciţiilor asupra organismului, tratarea deficienţelor fizice, refacerea şi alimentaţia sportivilor, etc.
4. Conversaţia
-    constă în dialogul dintre dintre antrenor şi sportiv
-    antrenorul apare în rolul unui colaborator care nu pune numai întrebări, ci şi răspunde la întrebările sportivilor
-    prin metoda conversaţiei se stimulează gândirea sportivilor în vederea însuşirii, fixării şi sistematizării cunoştinţelor şi deprinderilor, a dezvoltării spiritului de colaborare şi de echipă
-    conversaţia ajută la formarea şi dezvoltarea limbajului de specialitate
-    poate fi purtată la începutul sau la sfârşitul antrenamentului

5. Problematizarea şi învăţarea prin descoperire
-    constă din punerea în faţa sportivului a unor dificultăţi create în mod deliberat, din depăşirea cărora, prin efort propriu, sportivul învaţă ceva nou.
-    noile cunoştinţe  sunt obţinute prin efort propriu.
-    scopul problematizării este antrenarea sportivilor în găsirea soluţiilor pentru rezolvarea unor situaţii-problemă care apar în rezolvarea unor situaţii tactice specific.
-    promovează creaţia, stimulează imaginaţia şi să combate rutina
6. Brainstormingul
-    metoda (engl. brain-creier, storming-furtună) reprezintă un mod excelent de stimulare a creativităţii sportivilor
-    este condiţionată de un fond prealabil de cunoştinţe care să permită sportivilor formularea unor puncte proprii de vedere referitoare la tema în discuţie
-    are aplicativitate în special în antrenamentul sportiv, în stabilirea planurilor de pregătire, a tacticii speciale pentru competiţie, etc.
3.2 Metodele intuitive
3.2.1 Observaţia
Observaţia este una dintre cele mai vechi metode de cercetare şi presupune:
- urmărirea intenţionată şi organizată care se poate realiza direct, prin observarea nemijlocită a fenomenului (subiectului) cercetat, prin prezenţa directă în cadrul lecţiilor, antrenamentelor şi competiţiilor, dar şi indirect, pe baza analizei materialelor video;
- înregistrarea exactă, sistematică a celor constatate şi apoi studierea aprofundată a acestor constatări.
Un bun observator trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
-    competenţă profesională;
-    să fie obiectiv;
-    să fie atent la comportamente şi atitudini şi să le consemneze întocmai;
-    să înţeleagă contextul situaţional aşa cum este trăit de subiect (capacitate de empatie).
Ce se observă:
-    simptomatologia stabilă (trăsăturile bio-constituţionale şi cele fizionomice ale subiecţilor), pornind de la premisa că înfăţişarea omului poate furniza o serie de informaţii;
-    comportamentele şi conduitele individului: comportamentul motric
(mersul, gesticulaţia), verbal (modul de a vorbi), modul de a exterioriza trăirile psihice;
- activitatea sportivilor, comportamentul lor în cadrul lecţiei, rezultatele obţinute şi compararea lor cu cerinţele programei;
- comportarea sportivilor în timpul antrenamentelor, a reacţiilor acestora la efortul administrat, modul în care au reacţionat sportivii la sarcinile de antrenament;
-    observarea comportării sportivilor în timpul desfăşurării competiţiilor de pregătire şi a celor oficiale, materializată prin înregistrările statistice (gen creion-hârtie) efectuate;
-    atitudinea sportivilor la debutul antrenamentului sau concursului (stările premergătoare startului, entuziasm sau pasivitate;
-    felul în care sportivii reacţionează la diferitele incidente, eşecuri, frustrări, dificultăţi;
-    respectarea consemnelor şi a sarcinilor primite.
Formarea şi educarea capacităţii de autoobservare (surprinderea particularităţilor propriului comportament în diferite situaţii) prezintă o importanţă deosebită în special în aria sportului.
Cerinţe în utilizarea acestei metode:
-    existenţa unor obiective clare şi a unor sarcini concrete;
-    desfăşurarea observaţiei după un plan anterior stabilit;
-    selectarea celor mai potrivite forme şi a mijloacelor tehnice necesare (cronometru, aparat foto,video-cameră, etc.);
-    eşalonarea în timp a observaţiei, pe perioade distincte;
-    antrenarea cât mai multor analizatori în activitatea de observare;
-    consemnarea riguroasă şi imediată a datelor observate în caiete, fişe de observare, etc.;
-    prelucrarea, interpretarea şi valorificarea informaţiilor obţinute;
-    atitudine activă din partea observatorilor (efectuarea de analize, comparaţii, etc., care să fie utilizate în activităţi ulterioare);
-    discreţia observatorului;
-    pregătirea profesională a celui care face observaţia.
Calitatea unei observaţii depinde de asemenea de particularităţile psihice individuale ale observatorului (capacitatea de concentrare a atenţiei, capacitatea de a sesiza esenţialul, etc.) dar şi de acuitatea organelor de simţ ale acestuia.
În  efectuarea unei observaţii de calitate pot apărea unele obstacole:
-    dispoziţiile mentale, stările afective în care se află observatorul;
-    influenţa unor de idei preconcepute;
-    tendinţa observatorului de a deforma rezultatele în conformitate cu anticipările şi aşteptările sale.
În ziua de azi investigarea prin observaţie se lărgeşte continuu datorită posibilităţilor oferite de tehnica modernă, permiţând o analiză şi o prognoză de înaltă calitate, bazate pe date obiective.

4.2.2  Demonstraţia
Este cea cea mai eficientă metodă de instruire intuitivă şi presupune a prezenta în faţa sportivilor sau sportivilor execuţia diferitelor acte motrice.
Se utilizează preponderent:
-    demonstraţia cu acţiuni realizată de antrenor (numită şi “nemijlocită”) sau de către un subiect din grup (demonstraţie “mijlocită”);
-    demonstraţia cu obiecte;
-    demonstraţia cu substitute (planşe, fotografii, manechine, etc.);
-    demonstraţia combinată: fiecare formă prezentată mai sus nu apare în formă “pură” ci cuprinde câte ceva din celelalte.
Cerinţele unei bune demonstraţii:
-    demonstraţia să se apropie cât mai mult de “model” din punct de vedere al structurii, conţinutului şi formei acţiunii motrice;
-    demonstraţia să evidenţieze elementele şi momentele esenţiale ale structurii motrice;
-    să fie făcută respectând cerinţele prezentate anterior la demonstraţia cu acţiuni;
-    aşezarea şi gruparea sportivilor să fie concepută astfel încît să favorizeze receptarea convenabilă de către toţi: să fie avute în vedere particularităţile lor senzoriale, cu deosebire insuficienţele unora (cu deficienţe de văz sau de auz), care să fie în aşa fel plasaţi încît să poată vedea sau auzi bine ceea ce antrenorul arată sau explică;
-    în cazul în care materialele demonstrative sunt insuficiente demonstraţia trebuie să se facă frontal (în faţa întregii clase, de către antrenor), fiind preferabilă dispunerea sportivilor în semicerc;
-    cînd demonstraţia este posibilă prin distribuirea materialelor către sportivi, aceştia pot fi dispuşi pe grupe mici, care să urmărească concomitent demonstraţia.
-    obiectele  să  fie  percepute  prin  participarea  cît  mai  multor  simţuri;
-    demonstraţia să fie completată (sprijinită) de materiale video, planşe, kinorame etc., în scopul realizării unei percepţii complete şi corecte.
De reţinut:
Metodele intuitive
1.Observaţia
- presupune o percepţie activă, intenţionată şi organizată, care se poate realiza direct, prin observarea nemijlocită a fenomenului (subiectului) cercetat, prin prezenţa directă în cadrul antrenamentelor şi competiţiilor, dar şi indirect, pe baza analizei materialelor video
Ce se observă:
-    activitatea sportivilor, comportamentul lor, rezultatele obţinute şi compararea lor cu cerinţele programei
-    comportarea sportivilor în timpul antrenamentelor, a reacţiilor acestora la efortul administrat, modul în care au reacţionat sportivii la sarcinile de antrenament;
-    observarea comportării sportivilor în timpul desfăşurării competiţiilor de pregătire şi a celor oficiale, materializată prin înregistrările statistice (gen creion-hârtie) efectuate;
- observarea manifestării variabilelor dependente în urma programul de pregătire aplicat, etc.
Cerinţe în utilizarea acestei metode:
-    existenţa unor obiective clare şi a unor sarcini concrete;
-    desfăşurarea observaţiei după un plan anterior stabilit;
-    pregătirea profesională a celui care face observaţia;
-    eşalonarea în timp, pe perioade distincte;
-    antrenarea cât mai multor analizatori în activitatea de observare;
-    consemnarea riguroasă a datelor în caiete, fişe de observare, etc.;
-    prelucrarea, interpretarea şi valorificarea inforrmaţiilor obţinute;
-    discreţia observatorului;
-    atitudine activă din partea observatorilor (efectuarea de analize, comparaţii, etc., care să fie utilizate în activităţi ulterioare).
2.    Demonstraţia
Presupune a prezenta în faţa sportivilor execuţia diferitelor acte mortice. Se utilizează preponderent:
-    demonstraţia cu acţiuni (nemijlocită şi mijlocită);
-    demonstraţia cu obiecte;
-    demonstraţia cu substitute (planşe, kinorame, fotografii, manechine, etc.);
-    demonstraţia combinată: fiecare formă prezentată mai sus nu apare în formă “pură” ci cuprinde câte ceva din celelalte.
Cerinţe:
-    demonstraţia să se apropie cât mai mult de “model” din punct de vedere al structurii, conţinutului şi formei acţiunii motrice;
-    demonstraţia să evidenţieze elementele şi momentele esenţiale ale structurii motrice
-    să fie făcută respectând cerinţele prezentate anterior la demonstraţia cu acţiuni.
3.2.3 Modelarea
Definiţii
Modelarea ca metodă pedagogică este definită ca un mod de lucru prin care gândirea sportivului este condusă la descoperirea adevărului cu ajutorul modelului, graţie raţionamentului prin analogie. Problemele practice pe care omul trebuie să le rezolve în activitatea sa, sunt uneori deosebit de complexe. Strategia pentru rezolvarea acestor probleme, impune frecvent concentrarea mai întâi asupra unei părţi a acestora, pentru care se caută o soluţie.
La baza modelării stă metoda statistico-matematică care furnizează în acest sens informaţii preţioase prin evidenţierea forţei corelaţiei între performanţa obţinută în concurs şi cea obţinută în antrenament. Cu alte cuvinte, modelarea îşi propune să cunoască, să prevadă şi să rezolve efectiv toate problemele ce apar în pregătire şi în concurs.
Metoda modelării are o mare aplicativitate în activitatea sportivă, nu numai pentru investigaţia ştiinţifică ci şi în activitatea curentă a antrenorului.
Ce se supune acţiunii de modelare ?
-    caracteristicile efortului (durată, intensitate, complexitate ) şi a pauzelor dintre două secvenţe de efort;
-    caracteristicile relaţiilor de colaborare între jucători;
-    caracteristicile jocului adversarului (circulaţii în atac, sisteme de apărare, etc.);
-    modelul de ambianţă (sală, galerie ostilă, luminozitatea sălii );
-    stressul provocat de un arbitraj ostil;
-    modelarea în antrenament a unor situaţii de joc (finaluri de joc în care echipa este condusă sau conduce cu diferenţe mici);
-    executarea unor elemente tehnice, pe un fond crescut de încordare psiho-fizică etc.
Elaborarea unei strategii de modelare presupune câţiva paşi importanţi:
-    cunoaşterea structurii motrice şi temporale a probei;
-    identificarea solicitărilor psiho-fizice şi funcţionale determinate de structura motrică a probei;
-    cunoaşterea pe baze obiective a “tabloului” calităţilor motrice solicitate de proba respectivă;
-    cunoaşterea (probe de control) nivelului de dezvoltare al acestor calităţi motrice la subiecţii implicaţi în experiment;
-    construirea de programe experimentale (modele), stabilirea modului de aplicare a lor şi a modului de verificare (control).
Toate aceste demersuri au ca finalitate îmbunătăţirea randamentului, care să determine o creştere continuă a performanţei.
Reprezentarea proprie a realităţii pe care omul o construieşte în vederea rezolvării unei probleme, poate fi definită ca model. Modelul este un mijloc pentru cunoaşterea unui obiect, a unui fenomen sau sistem, dar nu se identifică în totalitate cu originalul, el încearcă să surprindă aspectele efectiv importante ale problemei. Modelul reprezintă o simplificare, o schematizare, o aproximare a realităţii, el reproduce numai determinările esenţiale, de care avem absolută nevoie în explicarea sau demonstrarea structurii originale. Informaţiile furnizate de model trebuie prezentate într-o formă utilizabilă, pentru ca modelul să constituie o bază pentru noi decizii.
O caracteristică dominantă a construirii modelelor este relativa simplitate. După Golu M. (citat de Ghenadi, V.- 1994), un model pentru a fi eficient, trebuie să satisfacă anumite cerinţe:
1.    să fie simplu (dar nu şi simplist) în sensul de a fi accesibil observaţiei şi investigaţiei directe;
2.    să fie izomorf, adică să oglindească cu fidelitate originalul;
3.    să fie rsportivant, adică să evidenţieze în prim-plan acele caracteristici ale originalului care constituie obiectul cercetării;
4.    să aibă un caracter generalizant, adică să reprezinte o clasă de obiecte sau fenomene care permite ca valoarea lui explicativă să devină maximă.
Modelul în sine nu poate arăta ce se întâmplă cu sistemul decât atunci când pe model se provoacă modificarea parametrilor şi se obţin rezultate, adică atunci
când se trece la simulare. Simularea pe calculator pe baza unor programe elaborate inductiv sau deductiv, este folosită cu succes în practica antrenamentului sportiv. Folosirea modelului pe computer prin simulare, reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori de progres care, alături de calitatea materialului uman cu care se lucrează constituie plusul metodologic ce determină realizarea unor performanţe foarte înalte. Acest procedeu are marele avantaj de a descompune unele comportamente complexe în unităţi logice mai mici, favorizând evidenţierea unor dependenţe logice între diferitele variabile aleatoare.
Folosirea modelelor ideale în învăţare deschide pentru educaţie fizică şi sport o impresionantă arie de aplicabilitate. Utilizarea metodelor din educaţie fizică în predarea altor discipline, de la artele plastice (muzică, pictură, sculptură) la cele mai diverse domenii ale tehnicii, prin intermediul programelor de învăţare, este o realitate evidentă.
De reţinut:
Modelarea reprezintă descoperirea adevărului cu ajutorul modelului, graţie raţionamentului prin analogie
-    modelul este o simplificare, o schematizare, o aproximare a realităţii
-    modelul este un mijloc pentru cunoaşterea unui obiect, a unui fenomen sau sistem, dar nu se identifică în totalitate cu originalul
-    modelul încearcă să surprindă aspectele efectiv importante ale problemei

3.3.    Metodele practice
3.3.1 Exersarea
Exerciţiile sunt acţiuni efectuate în mod conştient, sistematic şi repetat de către sportiv cu scopul dobândirii unor priceperi, deprinderi şi cunoştinţe noi, pentru a uşura alte activităţi şi a contribui la dezvoltarea altor aptitudini. Concentrarea atenţiei asupra execuţiei din punct de vedere al corectitudinii execuţiei, prezintă o deosebită importanţă deoarece însuşirea cu greşeli de execuţie a mişcării presupune ulterior eforturi mari şi timp îndelungat pentru corectare. Exersarea, alături de demonstraţie este una din metodele de bază folosite în lecţia de educaţie fizică şi antrenament sportiv. Practic nu există lecţie în care această metodă să nu fie aplicată.
Cerinţe de respectat în aplicarea exerciţiilor:
a.    sportivul să fie conştient de scopul exerciţiului şi să înţeleagă bine modelul acţiunii de învăţat;
b.    exerciţiile să aibă varietate suficientă pentru a se evita apariţia monotoniei şi de aici a dezinteresului;
c.    exerciţiile să respecte o anumită gradaţie de dificultate în aplicarea lor (deprinderile mai complicate se formează prin integrarea succesivă a unor deprinderi mai simple);
d.    exerciţiile să aibă continuitate în timp;
e.    exerciţiile să aibă ritm optim şi durată optimă;
f.    exersarea  să  fie  permanent  însoţită  de  corectură  (iniţial)  şi  de autocorectură, pe măsură ce sportivul începe să stăpînească acţiunea.
În cazul mişcărilor mai simple se recomandă demonstrarea şi repetarea globală a mişcării, în timp ce, pentru exerciţii mai complicate se utilizează repetarea fragmentată, cu accentuarea părţilor mai dificile.
De reţinut:
Exersarea
-    exerciţiile sunt acţiuni efectuate în mod conştient, sistematic şi repetat de către sportiv cu scopul dobândirii unor priceperi, deprinderi şi cunoştinţe noi, pentru a uşura alte activităţi şi a contribui la dezvoltarea altor aptitudini
3.3.2 Experimentul
Caracteristica esenţială a metodei experimentale constă în faptul de a face posibilă stabilirea de relaţii de cauzalitate între evenimente. În educaţie fizică şi sport, se utilizează în special experimentul pedagogic şi cel psiho-pedagogic în efectuarea cercetărilor care vizează problemele metodologiei instruirii şi antrenamentului (trasee metodologice pentru programe de instruire şi antrenament, adaptarea acestora pentru diferitele categorii de vârstă şi nivele de pregătire, etc.).
Cu ajutorul raţionamentului experimental se urmăreşte, pornind de la ipotezele cercetării, să provocăm, să controlăm şi să interpretăm rezultatele (ideile) experimentale, care să ateste viabilitatea demersului ştiinţific.
Utilizarea experimentului comparativ, permite evidenţierea diferenţelor dintre grupul experimental şi cel de control, în urma aplicării programelor experimentale.
Alegerea grupurilor (loturilor) pentru experiment se poate face în mai multe moduri:
-    aleator (tehnica selecţiei întâmplătoare): extragerea de bileţele cu numărul dorit de subiecţi, în care fiecare are şanse egale de a fi ales;
-    prin metoda pasului statistic: de pe listă se aleg primul, al treilea etc.
-    prin eşantionare, grupuri de nivel apropiat etc.
Se stabileşte grupul de experiment şi unul sau mai multe grupe martor.
Este important ca grupurile să fie echivalente. Se urmăreşte egalizarea subiecţilor, fiecare subiect dintr-un grup având echivalent (în privinţa performanţelor sau a caracteristicilor) în celălalt grup. În acest mod, vom stabili o echivalenţă între grupuri, iar diferenţele dintre ele la finalul cercetării vor fi determinate în mare măsură de acţiunea variabilei independente. Variabilele independente se referă la programele aplicate grupului experimental.
În domeniul nostru de activitate, variabilele dependente pot fi:
-    nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice;
-    parametrii modelului de joc;
-    indicii de adaptare a organismului la efort;
-    rezultatele obţinute în competiţie etc.
O cerinţă importantă a experimentului se referă la posibilitatea de a fi repetat, pentru verificarea datelor obţinute în experimentul precedent. Atitudinea experimentatorului trebuie să fie egală faţă de toţi subiecţii, iar examinarea subiecţilor să fie făcută la aceeaşi oră din zi, în aceleaşi condiţii etc.
3.3.3 Lucrul în grupuri mici
Activitatea de învăţare în grup se defineşte ca o metodă în care sarcinile sunt executate de grupuri mici de sportivi, grupuri care sunt auto-constituite şi care se autodirijează. Caracteristic activităţii în educaţie fizică şi sport este lucrul în echipă.Tehnicile de organizare a muncii, evidenţiază ca formă de organizare "lucrul în echipă (team-work)", echipă în care fiecare membru are sarcini bine stabilite. Criteriile de formare grupurilor sunt în funcţie de obiectivele urmărite (însuşirea de noi cunoştinţe, rezolvare de probleme etc.):
-    grupuri omogene, formate din sportivi cu acelaşi nivel al bagajului motric;
-    grupuri eterogene, formate din sportivi de toate categoriile (foarte buni, buni şi slabi), dar în proporţii apropiate;
-    grupuri formate pe criterii afective (prietenie, vecini de bancă).
Etapele pretinse de această metodă de învăţare sunt:
-    repartizarea materialului (situaţii de joc, tactică de cursă, etc.) fiecărui grup;
-    munca independentă a grupurilor sub supravegherea antrenorului;
-    discutarea în plen a rezultatelor obţinute.
Activitatea antrenorului se concretizează în două etape: una proiectivă, în care pregăteşte materialul de repartizat pe grupe şi materialul suplimentar pentru sportivii buni şi alta, de îndrumare şi supraveghere şi de animare a activităţii grupelor de lucru.
Prin specificul său, această metodă stimulează spiritul de colaborare, spiritul de iniţiativă şi emulaţia sportivilor pentru activitatea în care sunt angrenaţi.
3.3.4 Lucrările practice şi aplicative
Caracteristic activităţii în educaţie fizică şi sport este lucrul în echipă (“team-work”). Activitatea antrenorului se referă la formarea grupelor de lucru, la pregătirea materialului de repartizat pe grupe şi a materialului suplimentar pentru sportivii buni, dar şi de îndrumare, supraveghere şi de animare a activităţii grupelor de lucru.

De reţinut:
Experimentul
-    metoda experimentală face posibilă stabilirea de relaţii de cauzalitate între evenimente
-    vizează problemele metodologiei instruirii şi antrenamentului (trasee metodologice pentru programe de instruire şi antrenament, adaptarea acestora pentru diferitele categorii de vârstă şi nivele de pregătire, etc.).
- se urmăreşte provocarea, controlul şi interpretarea ideilor experimentale, care să ateste viabilitatea demersului ştiinţific.
Lucrările practice şi applicative
-    caracteristic activităţii este lucrul în echipă (“team-work”)
Criteriile de formare a grupelor de lucru
-    activitatea antrenorului: pregăteşte materialul de repartizat pe grupe şi materialul suplimentar pentru sportivii buni, dar şi de îndrumare, supraveghere şi de animare a activităţii grupelor de lucru
Metoda învăţării în grupuri mici
-    această metodă stimulează spiritul de colaborare, spiritul de iniţiativă şi emulaţia sportivilor pentru activitatea în care sunt angrenaţi
-    caracteristic activităţii este lucrul în echipă (team-work)", echipă în care fiecare membru are sarcini bine stabilite
-    grupuri omogene, formate din sportivi cu acelaşi nivel al bagajului motric;
-    grupuri eterogene, formate din sportivi de toate categoriile (foarte buni,
buni şi slabi), dar în proporţii apropiate;
-    grupuri formate pe criterii afective (prietenie, vecini de bancă, etc.)
Activitatea antrenorului se concretizează în două etape:
a. pregăteşte materialul de repartizat pe grupe şi materialul suplimentar pentru sportivii buni
b. îndrumarea, supravegherea şi de animarea activităţii grupelor de lucru